De ce datoria omenirii nu va putea fi niciodată plătită...

...și cum ar putea fi reparat sistemul care a creat-o

Trăim într-o lume în care datoriile au ajuns să depășească cu mult tot ce ar putea produce omenirea în mai multe vieți. Dacă am munci cu toții zeci de ani, fără pauză și fără să consumăm nimic pentru noi, tot nu am reuși să acoperim promisiunile deja făcute în numele nostru de guvernele care chipurile ”ne reprezintă”. Dobânzile adăugate la aceste datorii fac ca prăpastia dintre ce datorăm și ce putem plăti să se adâncească fără oprire. Este ca și când ai săpa mai adânc pentru a ieși dintr-o groapă.

Cum funcționează sistemul

Banii, așa cum îi știm, există ca datorie. Noi cheltuim din promisiunile noastre și ale altora că vom returna împrumuturi - ale noastre, ale altora, ale guvernelor care ne conduc. Este vorba despre muncă încă neprestată însă deja monetizată și, mai mult, încărcată de dobândă, la rândul ei reprezentând muncă neprestată.

Muncim pentru bani pentru care va trebui să muncim din nou, pentru a-i returna cu dobândă – adică muncă viitoare pentru bani deja cheltuiți. Cum poate funcționa asta?

Banii nu apar din muncă sau producție, ci sunt creați de bănci atunci când guvernele emit titluri de stat. Aceste titluri nu sunt garantate prin rezerve de aur sau alte active cu valoare intrinsecă, ci prin productivitatea noastră viitoare – salariile, taxele și munca noastră.

Băncile comerciale cumpără aceste titluri (generând în piață moneda comercială) și le revând către băncile centrale primind la schimb monedă de rezervă. În baza rezervelor acumulate astfel, băncile comerciale, prin mecanismul de creditare, multiplică banii aflați în circulație de foarte multe ori – în practică, sunt obligate să păstreze doar o rezervă de aproximativ 10% raportat la volumul de credite. La moneda de rezervă (cea emisă de băncile centrale în conturile băncilor comerciale la schimb cu titluri de stat) se adaugă și încasările de la clienții altor bănci, care reprezintă tot bani generați prin credit. Aceștia se adaugă la capitalul de rezervă al băncii și devin bază pentru un nou val de creditare.

Pe scurt, aproape toți banii pe care îi folosim sunt datoria cuiva către o bancă – promisiunea de a plăti în viitor. Așa se face că și salariul primit pentru luna trecută a venit, de fapt, dintr-un credit făcut de cineva, undeva, credit care trebuie rambursat de acea persoană sau firmă, cu dobândă.

Contradicțiile sistemului

Această logică de funcționare a sistemului monetar-bancar duce la contradicții majore. Sistemul are nevoie de tot mai mulți oameni care să muncească, să câștige și să ia credite, pentru ca bula să continue să crească. Cu toate acestea, ideologiile dominante susțin că suntem „prea mulți” pe planetă și că populația și activitățile acesteia trebuie să se stabilizeze sau chiar să scadă. Cum să mai funcționeze atunci sistemul, dacă baza de oameni activi, plătitori de taxe și consumatori de produse și servicii se micșorează, iar datoriile cresc?

În același timp, cei foarte bogați sunt primii care beneficiază de banii nou creați și își permit să cumpere și să speculeze active valoroase (precum cele imobiliare), făcând astfel ca prețurile acestora să explodeze și să depășească posibilitățile oamenilor obișnuiți. Aceștia urmează să achite nota de plată prin inflație și pierderea puterii de cumpărare. În plus, mare parte din banii nou creați circulă doar între elite și marile corporații, alimentând activități speculative, de la piețele de capital până la produsele bancare de tot felul (precum derivativele), nu către economia reală, productivă. Oamenii de rând sunt treptat excluși din activitățile productive prin automatizare și reducerea oportunităților de angajare, ceea ce alimentează ideea falsă că ar fi „redundanți” sau că sunt prea mulți, când de fapt sunt marginalizați tocmai de modul în care sistemul direcționează și alocă resursele.

Dacă nimic nu se schimbă, direcția este clară: tot mai puțini oameni vor munci productiv, automatizarea va înlocui locurile de muncă, iar guvernele se vor împrumuta în continuare fără măsură, mărind povara de pe umerii celor rămași cât de cât productivi. Cei care vor mai rezista vor fi stoarși de și mai multe taxe și datorii, fiind practic excluși din propria existență chiar de costul acesteia.

Așa ceva nu poate dura la nesfârșit. Sistemul fie va fi reformat din temelii, fie se va prăbuși de la sine.

Cum ar putea arăta o soluție

În primul rând, guvernelor ar trebui să li se interzică să se împrumute. Cheltuielile acestora ar trebui acoperite din taxe și din bani nou creați, nu din datorii perpetue.

Apoi, banii ar trebui creați direct de trezorerie, în baza caracterului suveran al statului, și puși în circulație fără dobândă – folosiți pentru infrastructură, servicii publice sau chiar distribuiți direct către cetățeni sub diverse forme, precum programele de asistență socială.

Băncile comerciale ar trebui să acorde împrumuturi numai din depozite reale, adică din economiile oamenilor, redevenind intermediari și nu fabrici de bani din nimic. În plus, împrumuturile ar trebui acordate strict pentru activități productive, nu pentru dezvoltarea de active speculative sau consum.

Crearea de bani ar trebui legată de productivitatea reală, iar cantitatea de monedă din piață supravegheată de un organism independent și corelată direct cu volumul de produse și servicii aflate în circulație, pentru a evita excesele. Surplusul ar trebui extras și redirecționat prin ajustarea taxelor.

Și, poate cel mai important, totul ar trebui să fie transparent: fiecare leu nou creat să fie urmărit, auditat și raportat public, nu mascat în investiții îndoielnice sau programe guvernamentale fantomă, în beneficiul clientelei politice.

Ce vedeți că nu se întâmplă

În contextul „reformei” trâmbițate în media și pe toate canalele, al tăierii de costuri guvernamentale și al măririi taxelor și îmbunătățirii colectării acestora la buget, nu se vorbește aproape deloc despre încurajarea activităților productive.

Nimeni nu propune măsuri de stimulare a inițiativei private și de relansare economică. Totul se concentrează pe cum adunăm mai mulți bani tot de la oameni, mergând pe presupunerea că, într-un mod inexplicabil, i-am avea.

După doi ani de pandemie, în care activitățile economice au fost pur și simplu frânate, când o mulțime de oameni și-au pierdut locurile de muncă sau au fost reduși la un nivel de supraviețuire, guvernul s-a împrumutat enorm, crescând exponențial datoria țării (tot pe spinarea noastră) și cheltuind cu generozitate pe măști, echipamente de „protecție” și vaccinuri inutile.

După încă trei ani în care am „sprijinit” Ucraina și am aruncat miliarde de dolari pe echipamente militare făcute apoi cadou acesteia, tot noi se presupune că avem banii pentru a scoate țara din groapa săpată de cei care ne guvernează acum – și de fapt banii necesari sunt încă necâștigați. Activitățile ce ar trebui prestate pentru aceasta nu pot fi desfășurate pentru că nu este încurajată crearea locurilor de muncă într-o economie productivă. Cum poate funcționa așa ceva?

Liberalizăm prețul energiei pe promisiunea că acesta va scădea, după care (surpriză!) crește, și trebuie să ajutăm „categoriile vulnerabile” să-și permită facturile.

De ce nu se pune problema altfel? Cum ajutăm toți oamenii să-și permită un trai suficient de decent? Să-și permită plata facturilor pentru cele necesare. Să-și permită coșul zilnic.

Așa suntem excluși din propria noastră viață, prin costuri pe care nu ni le putem permite, pentru că banii pentru acestea, deși deja cheltuiți, trebuie câștigați prin eforturile fiecăruia dintre noi, pentru a plăti datoriile deja create pe spinarea noastră. E un cerc vicios din care nu ne putem aștepta să fim scoși chiar de către cei care ne-au băgat în el.

Concluzie

Esențial este să înțelegem că nu putem continua să trăim într-un sistem în care fiecare ban este datorie și atât noi, cât și generațiile viitoare suntem puși garanție pentru bani care nici măcar nu ajung la noi, ci umflă profiturile și averile unui procent infim de populație. Fiecare promisiune de plată nouă adâncește groapa noastră, în timp ce alimentează sistemul lor.

Dacă nu se schimbă regulile, noi, copiii noștri și nepoții noștri vom rămâne prizonierii unei datorii fără sfârșit.