Cum mai este folosită recent „știința”...
Pentru a readuce agenda climatică în dezbaterea politică
Introducere: de ce apar acum aceste studii?
În ultimele luni, aproape pe nesimțite, au început să apară o serie de studii „științifice” care spun, în esență, același lucru, dar în pași calculați. Mai întâi, ni se spune că publicul ar sprijini politicile climatice mult mai mult decât cred politicienii. Apoi, într‑un al doilea pas, ni se explică de ce aceste politici nu sunt implementate cu mai multă fermitate: nu pentru că ar fi controversate sau riscante politic, ci pentru că decidenții nu știu cât de mult sprijină publicul aceste politici.
La prima vedere, concluzia pare liniștitoare. Nu există un conflict real între cetățeni și politicieni, ci doar o problemă de comunicare și percepție. Dacă am „corecta” această percepție, agenda climatică s‑ar putea debloca rapid.
Dar tocmai această narațiune merită privită cu atenție. Nu pentru că ar fi, în mod necesar, falsă, ci pentru că este construită într‑un mod foarte precis: transformă cercetarea comportamentală dintr‑un instrument de înțelegere a realității într‑un instrument de repoziționare politică.
De la sprijin popular la responsabilitatea politicienilor
Primul studiu din acest val insistă pe ideea existenței unui „sprijin popular”, semnificativ mai mare decât se considera înainte, pentru măsurile de legate de schimbările climatice: oamenii ar fi dispuși, cel puțin declarativ, să accepte politici verzi, taxe justificate de schimbările climatice sau chiar costuri personale, atâta timp cât acestea sunt prezentate ca fiind corecte și necesare și, mai mult, acceptate de o majoritate ipotetică. Al doilea studiu face însă mutarea decisivă de accent. Problema nu mai este dacă există sau nu un consens social (primul studiu ”demonstrează” că ar exista), ci faptul că politicienii de fapt îl subestimează.
Cu alte cuvinte, explicația pentru lipsa de acțiune la nivelul instituțiilor de decizie devine una psihologică, nu politică. Nu mai discutăm despre interese, costuri politice, riscuri electorale sau priorități concurente, ci despre o eroare de percepție a elitelor politice. Este o schimbare subtilă, dar extrem de importantă, pentru că scoate decizia politică din zona dezbaterii legitime și o mută în zona „corectării” unei diferențe cognitive.
Ce măsoară, de fapt, aceste studii?
Metodologic, cele două studii sunt surprinzător de asemănătoare. Ele nu întreabă direct „susțineți sau nu aceste politici?”, ci cer respondenților să își exprime o opinie în condițiile în care li se ”comunică” ce cred alții despre subiect: publicul larg, alți cetățeni, alți politicieni. Aceste estimări sunt apoi comparate cu sondaje prezentate drept reper obiectiv, iar diferența este etichetată ca subestimare sau chiar eroare de percepție.
Problema este că acest tip de exercițiu nu măsoară sprijinul real, ci alinierea la o normă percepută. Mai exact, el captează cât de confortabil este pentru cineva să afirme că o anumită poziție este majoritară sau acceptabilă social. Studiile nu răspund de fapt la întrebarea „ce vor oamenii?”, ci la întrebarea „ce cred respondenții că este rezonabil să spui că vor oamenii?”.
Conformism normativ, reambalat ca descoperire științifică
În psihologia socială, acest mecanism al conformității este cunoscut și demonstrat de decenii. Unul dintre cele mai faimoase exemple este experimentul realizat în anii ’50 de psihologul american Solomon Asch. În cadrul acestuia, participanții erau invitați să compare lungimea unor linii desenate pe hârtie – o sarcină extrem de simplă, unde răspunsul corect era evident cu ochiul liber. Fiecare participant era însă plasat într-un grup în care toți ceilalți membri (actori ai experimentului) ofereau în mod deliberat un răspuns greșit, dar identic între ei.
Rezultatul a fost surprinzător și profund neliniștitor: o proporție semnificativă (peste 65%) dintre participanți a ales să dea același răspuns greșit ca și grupul, deși vedea clar că este incorect. Nu pentru că nu ar fi știut adevărul, ci pentru că presiunea consensului era suficientă pentru a-i face să se îndoiască de propria judecată sau să evite izolarea socială. Asch a arătat astfel că oamenii nu trebuie constrânși pentru a se conforma; este suficient să li se sugereze că „toți ceilalți” sunt de acord.
Exact acest tip de conformism normativ se regăsește, într-o formă rafinată, și în studiile discutate aici. Influența nu se realizează prin constrângere explicită, ci prin felul în care sunt construite și secvențiate întrebările.
De pildă, respondenților nu li se cere pur și simplu să spună dacă susțin o anumită politică. Li se cere mai întâi să estimeze câți alți oameni o susțin, apoi li se prezintă date care arată că sprijinul pentru respectiva politică ar fi majoritar, iar abia ulterior sunt invitați să își exprime propria poziție sau să își evalueze disponibilitatea de a susține public acea politică. Chiar și atunci când răspunsul este colectat anonim, cadrul cognitiv este deja setat: există o majoritate, iar acea majoritate este prezentată ca rezonabilă, informată și moral justificată. Poti contrazice majoritatea?
În unele cazuri, întrebările includ formulări de tipul „chiar și atunci când costurile sunt explicite” sau „chiar și dacă acest lucru implică un cost personal”, ceea ce sugerează implicit că acceptarea costurilor este un test de responsabilitate civică. Astfel, a nu susține politica nu mai apare ca o opțiune politică legitimă, ci ca un semn de egoism, ignoranță sau lipsă de solidaritate socială.
În termeni psihologici, respondentul nu mai răspunde liber la o întrebare deschisă, ci reacționează într-un cadru normativ deja configurat.
Pentru comparație, o întrebare formulată cu adevărat neutru ar arăta cu totul diferit. De exemplu: „În ce măsură sunteți de acord sau nu cu introducerea unei taxe pe anumite produse pentru a reduce impactul lor asupra mediului?”, urmată de opțiuni echilibrate, de la „total de acord” la „total împotrivă”, fără mențiuni despre ce cred alții, fără referințe la majorități și fără calificative morale legate de responsabilitate sau solidaritate. O astfel de întrebare nu sugerează unde se află consensul și nu transformă răspunsul într-un semnal social.
Diferența dintre cele două abordări nu este una minoră. În primul caz, cercetarea măsoară conformarea la o normă implicită; în al doilea, măsoară o opinie politică exprimată în mod autonom. La fel ca în experimentul Asch, nu este nevoie ca cineva să îi spună ce să creadă; este suficient să i se sugereze unde se află consensul. Chiar dacă autorii încearcă să excludă dezirabilitatea socială, ei nu pot exclude internalizarea normei. Iar această diferență este esențială.
De ce sprijinul din sondaje nu este un mandat politic
Un „da” într‑un chestionar nu înseamnă acceptarea consecințelor reale ale unei politici. Nu înseamnă menținerea sprijinului în condiții de recesiune, inflație sau pierdere de locuri de muncă. Nu înseamnă toleranță față de efecte secundare sau față de modul concret de implementare. Sprijinul măsurat astfel este fragil, condițional și extrem de dependent de context.
Cu toate acestea, studiile tratează acest sprijin ca pe o mărime stabilă, aproape ca pe un cec în alb, care ar legitima accelerarea politicilor fără o dezbatere politică autentică.
Studiul „românesc” și ecoul mediatic
Al doilea studiu, cel care a primit cea mai mare atenție mediatică, este semnat, printre alții, de o cercetătoare de origine română, aflată în prezent în stagiu doctoral. Acest detaliu nu este deloc minor. Autoarea studiază psihologie politică și economie comportamentală — două domenii care nu descriu pur și simplu realitatea politică, ci se ocupă explicit cu modul în care percepțiile, normele sociale și stimulii cognitivi pot influența deciziile individuale și colective, inclusiv ]n beneficiul politicii.
Cu alte cuvinte, nu vorbim despre o cercetare neutră din afara procesului politic, ci despre o expertiză concentrată exact pe mecanismele prin care opiniile pot fi modelate, corectate sau reorientate. Acest lucru nu este, în sine, problematic. Devine însă relevant atunci când rezultatele cercetării sunt prezentate publicului și decidenților nu ca analiză a comportamentului politic, ci ca justificare pentru accelerarea unor politici concrete.
Faptul că studiul este asociat cu o autoare româncă îi conferă, în spațiul public din România, un potențial suplimentar de amplificare simbolică. Există riscul ca analiza critică să fie rapid înlocuită de reflexul mândriei naționale: „un român publicat, citat, discutat în Parlamentul britanic”. Într-un astfel de cadru, întrebările incomode despre metodologie, despre limitele studiului sau despre implicațiile politice ale concluziilor pot deveni secundare.
Studiul a fost relativ intens preluat de presă, discutat în mediul politic britanic și prezentat ca o revelație: politicienii nu știau cât de mare este sprijinul public pentru politicile verzi. Accentul mediatic a căzut nu pe limitele cercetării, ci pe mesajul său mobilizator. Mesajul implicit este extrem de convenabil: dacă până acum a existat ezitare, aceasta nu a fost cauzată de lipsa de legitimitate democratică, ci de o simplă neînțelegere a „dorinței populare”. Acum că „știința” a vorbit prin vocea “experților”, ezitarea nu mai este justificată.
Este greu de ignorat cât de bine se potrivește această narațiune cu nevoia de a readuce agenda climatică în centrul dezbaterii politice, într‑un moment în care atenția publică a obosit, iar unele mari puteri, precum SUA, au făcut deja pași înapoi de la această agendă.
De la cercetare la prescripție
În acest punct, cercetarea încetează să mai fie descriptivă. Ea devine prescriptivă. Nu doar explică de ce politicienii nu acționează, ci le oferă și un alibi moral pentru a accelera politicile: „publicul e cu voi, chiar dacă nu știați”. Dezbaterea politică este astfel scurtcircuitată și înlocuită cu o corecție de percepție impusă „științific”, dar realizată, în fapt, printr-un exercițiu de conformare.
Cum pot fi folosite aceste studii pentru a forța decizii nedorite de public
Aici apare miza reală și motivul pentru care aceste studii nu sunt simple exerciții academice. Odată ce este stabilită narațiunea conform căreia „majoritatea susține” anumite politici, iar opoziția este redusă la o eroare de percepție, se creează cadrul perfect pentru impunerea unor măsuri care, în realitate, sunt mult mai controversate decât sugerează sondajele.
În practică, mecanismul este relativ simplu.
Un studiu este prezentat ca dovadă științifică a sprijinului popular.
Presa preia concluzia fără a discuta substanța sau metodologia studiului.
Politicienii invocă studiul pentru a justifica decizii rapide sau nepopulare, argumentând că ele reflectă, de fapt, „voința tăcută a majorității”, descoperită ”științific”.
Orice opoziție este astfel delegitimată din start: nu mai este expresia unei diferențe de interese sau valori, ci rezultatul dezinformării, al manipulării sau al incapacității de a înțelege consensul.
Problema este că acest tip de sprijin este adesea măsurat într-un cadru abstract, lipsit de consecințe concrete. Când politicile sunt implementate efectiv, cu costuri reale și efecte secundare vizibile, reacția publicului poate fi radical diferită. Dar, în acel moment, decizia a fost deja luată, iar responsabilitatea este diluată: politicienii pot spune că au acționat „în acord cu datele științifice”.
Astfel, cercetarea comportamentală riscă să devină un instrument de forțare a consensului, nu de înțelegere a acestuia. Nu pentru că datele ar fi inventate, ci pentru că sunt scoase din context și transformate într-un argument de autoritate, menit să închidă dezbaterea înainte ca ea să aibă loc.
Concluzie: între analiză legitimă și inginerie narativă
Aceste studii nu sunt falsuri și nu sunt neapărat făcute cu rea‑credință. Din punct de vedere tehnic, ele par solide. Problema apare atunci când li se cere să livreze mai mult decât e cazul: să înlocuiască dezbaterea politică cu psihologie comportamentală, să transforme opinii exprimate într‑un sondaj într‑un mandat moral și să reducă opoziția legitimă la o simplă „eroare de percepție”.
În acel moment, nu mai vorbim doar despre știință. Vorbim despre inginerie socială și narativă prin intermediul unui studiu academic care nu ”constată” o stare de fapt prin mijloace științifice, ci crează artificial o serie de premize special concepute pentru influențarea opiniei publice.
Acoperirea mediatică a acestui studiu și apariția unor eventuale efecte la nivel politic sunt întradevăr indicatorii necesari pentru măsurarea impactului unei lucrări academice în domeniul psihologiei politice și comportamentale, nu într-un domeniu legat de mediu sau climă.
Un avertisment necesar către noi toți
Intențiile bune nu oferă imunitate. Dorința sinceră de a face „ceea ce este corect” pentru mediu, societate sau generațiile viitoare poate fi folosită împotriva noastră - nu brutal, nu propagandistic, ci subtil, elegant, „științific”. Prin studii care ne spun că majoritatea este deja de acord, că rezervele noastre sunt excepții, că ezitarea noastră nu este o opțiune politică legitimă, ci o problemă de percepție.
În acest cadru, nu ni se cere să fim convinși. Ni se cere doar să nu ne opunem. Iar între aceste două lucruri diferența este fundamentală.
De aceea, întrebarea esențială nu este dacă aceste politici sunt bune sau rele în abstract, ci dacă suntem dispuși să acceptăm ca deciziile care ne afectează viața, munca și viitorul să fie împinse înainte nu prin dezbatere deschisă, ci prin managementul percepțiilor.
Pentru că, odată acceptat acest mecanism, el nu se va opri la climă și avem deja destule dovezi în ultimii cinci ani că ”știința” poate justifica orice, inclusiv cele mai aberante abuzuri.